În ultimele luni, discuțiile despre relațiile interumane au devenit tot mai frecvente. Am analizat modul în care ne alegem partenerii, așteptările pe care le avem de la aceștia și ce spune despre noi persoana cu care ne împărtășim viața. Această temă profundă nu se va încheia curând, deoarece de fiecare dată când pare că am ajuns la o concluzie, noi întrebări apar.
Una dintre aceste întrebări este: cât din ceea ce oferim într-o relație provine din iubire și cât este cu adevărat un schimb?
Adesea afirmăm că iubirea autentică nu se bazează pe calcule, că atunci când iubim, oferim fără a aștepta nimic înapoi. Totuși, dacă ajungem să ne întrebăm cine a făcut mai mult, cine a cedat mai des sau cine a fost alături de celălalt în momente dificile, s-ar putea să ne dăm seama că ceva nu este în regulă.
Nu sunt atât de sigur de acest lucru. Poate că relațiile sănătoase, din când în când, țin și ele socoteala, dar fără a transforma acest lucru într-o factură.
Este aproape imposibil să trăiești alături de cineva fără a observa dinamica dintre voi. Știm cine întreabă mai des „cum te simți?”, cine ia inițiativa, cine își schimbă programul, cine își amintește detalii importante, cine oferă sprijin și cine pare să aibă mereu mai mult timp pentru sine. Nu avem nevoie de un tabel Excel pentru a înțelege aceste lucruri. Relațiile au propria lor memorie, iar aceasta nu este întotdeauna un dușman al iubirii.
Când ceea ce oferim spune și ceva despre noi
Într-o relație, nu oferim doar timp, afecțiune sau resurse financiare. Prin felul în care ne implicăm, răspundem și la întrebarea: cine sunt eu pentru partenerul meu?
Pot fi cel care rezolvă probleme, cel care oferă sprijin, cel care rămâne constant, cel care contribuie financiar, cel care împacă sau cel care face sacrificii pentru binele altuia. Toate acestea pot reprezenta forme autentice de grijă și, în același timp, pot satisface o nevoie profund umană: aceea de a ne simți valoroși și semnificativi.
Uneori, realizăm că avem o valoare importantă pentru că celălalt depinde de noi.
Aici lucrurile devin complicate. Dacă o parte semnificativă din valoarea mea în relație derivă din faptul că sunt necesar, voi avea toate motivele să ofer, poate chiar mai mult decât mi se cere, să preiau sarcini, să rezolv probleme, să anticipez nevoile și să fiu disponibil.
Aceasta nu înseamnă că ofer doar pentru mine. Într-o relație, grija față de celălalt și dorința de a simți că suntem importanți în viața lui pot coexista în același gest. Pot să fac ceva pentru tine din iubire și, în același timp, să sper că și tu vei observa. Pot să renunț la ceva pentru că ție îți este greu și să sper că, atunci când voi avea nevoie, vei fi alături de mine. Pot oferi fără să cer nimic astăzi, dar să existe în mintea mea presupoziția că tu ai face la fel pentru mine.
Așteptările nu anulează iubirea, dar devine esențial ce facem cu ele.
Uneori este mai ușor să oferim decât să cerem?
A cere direct este mai complicat decât pare.
„Am nevoie să fii mai aproape de mine.” „Mi-ar plăcea să te implici și tu în asta.” „Am nevoie să simt că sunt important pentru tine.”
În toate aceste cazuri există un risc pe care nu-l putem controla: celălalt poate refuza (și, da, există și posibilitatea mai gravă, ca acesta să râdă de noi, să ne acuze sau să ne ignore). De asemenea, poate accepta fără entuziasm. Putem descoperi chiar că ceva ce contează foarte mult pentru noi nu are aceeași însemnătate pentru persoana de lângă noi.
Când cer, mă expun.
Uneori, pare mai sigur să ofer. Fac pentru tine lucruri pe care mi-aș dori să le faci pentru mine, am grijă în modul în care aș vrea să fii atent, renunț fără să-mi ceri și presupun că, atunci când va veni momentul, vei ști ce trebuie să faci (acest mecanism este adesea inconștient).
Însă, în acest fel, putem construi un contract pe care celălalt nu l-a citit, nu l-a semnat și despre care este foarte posibil să nu știe că există.
Așa se conturează un traseu familiar: ofer, nu cer, aștept, nu primesc ceea ce speram, ofer din nou, încep să mă simt ignorat și, treptat, resentimentele încep să apară. Odată cu ele, se activează și amintirile.
„Eu am fost alături de tine când…”
„De câte ori am cedat eu…”
„După tot ce am făcut pentru tine…”
Uneori, aceste reproșuri reflectă un dezechilibru real. Dar trebuie să ne întrebăm când am comunicat pentru prima dată ceea ce așteptam: atunci când încă puteam exprima o nevoie sau abia acum, când prezentăm factura?
Poate că uneori generozitatea este o modalitate de a cere fără a risca un refuz.
Socoteala nu este totuna cu factura
Nici extrema opusă nu ne ajută prea mult. Ideea că într-o relație sănătoasă nu trebuie să ținem socoteala niciodată poate ascunde (sau genera) dezechilibre serioase.
Viața nu funcționează 50/50. Vor exista momente când unul dintre parteneri va depune mai mult efort, va avea mai mult timp, energie sau resurse, în timp ce celălalt se va confrunta cu dificultăți și va contribui mai puțin. Cu timpul, aceste roluri se pot inversa, iar echilibrul unei relații nu este o imagine statică, ci se schimbă odată cu persoanele care o compun.
Există însă o distincție între „acum îți este greu și pot să preiau eu mai mult” și „de ani de zile eu sunt cel care duce aproape tot și amândoi am ajuns să considerăm asta normalitate”.
Uneori, trebuie să numărăm pentru a observa că ceva s-a schimbat. Pot spune: „În ultima vreme, simt că m-am simțit singur în această relație. Ce se întâmplă?”
Sau: „După tot ce am făcut pentru tine, acum trebuie să faci tu asta pentru mine.”
Ambele afirmații derivă din observarea unui dezechilibru. Prima inițiază o conversație, în timp ce a doua creează un sentiment de datorie și aproape sigur conduce la un conflict.
Datoria are un avantaj psihologic important: ne oferă iluzia că avem mai mult control. Dacă spun „am nevoie de tine”, tu poți să mă refuzi. Dacă afirm „îmi datorezi”, încerc să elimin această posibilitate. Nu mai trebuie să alegi să fii alături de mine; trebuie să fii, pentru că am suficiente fapte trecute în registru. Astfel, contabilitatea relațională poate deveni o formă de protecție împotriva vulnerabilității. În loc să riscă să aflu dacă alegi să rămâi lângă mine, încerc să construiesc suficiente datorii încât alegerea ta să nu mai fie atât de liberă.
Cel care dă mai mult nu este întotdeauna cel mai slab
Există și o altă complicație. Suntem adesea tentați să vedem persoana care oferă constant drept partea vulnerabilă a relației. Uneori este adevărat, dar a oferi poate aduce și putere.
Dacă eu rezolv mereu problemele, ajung să fiu cel care știe cum se fac lucrurile. Dacă eu susțin constant, tu poți deveni cel care are nevoie de sprijin. Dacă eu sunt mereu cel care cedează, pot ajunge să fiu perceput ca cel căruia celălalt îi rămâne mereu dator.
Fără să ne propunem, poate începe să funcționeze o logică de putere de sus în jos: unul devine cel care știe, poate, dă și salvează, iar celălalt cel care primește, are nevoie și rămâne dator.
Perspectiva lui Alfred Adler este relevantă și astăzi. Într-o relație, cooperarea nu înseamnă să facem aceleași lucruri sau să contribuim întotdeauna în mod egal. Presupune să ne întâlnim ca egali, fără ca diferențele dintre noi să fie transformate într-o ierarhie în care unul trebuie să fie deasupra celuilalt.
Pot oferi mai mult fără a simți că devin superior și pot avea nevoie de mai mult fără a deveni inferior.
De aceea, uneori ne este atât de greu să ieșim din rolurile de care ne plângem. Cel care spune „eu fac totul” poate fi cu adevărat obosit și nedreptățit, dar poate descoperi că îi este greu să lase responsabilitățile în mâinile celuilalt. Pentru că, odată cu responsabilitatea, ar trebui să renunțe și la control și, poate, la sentimentul că, fără el, lucrurile nu ar funcționa.
Asta nu înseamnă că cel care duce mai mult este responsabil pentru dezechilibru, ci că relațiile sunt rareori atât de simple încât unul să fie doar cel care dă, iar celălalt doar cel care primește.
Ce facem după ce începem să numărăm?
Poate că am abordat greșit problema atunci când am încercat să alegem între iubire și tranzacție. În orice relație există un schimb, avem nevoi, așteptări și limite, oferim și dorim să primim, negociem și, inevitabil, observăm ce se întâmplă între noi.
Problema nu este că observăm. Problema apare atunci când ceea ce oferim devine metoda prin care încercăm să ne asigurăm valoarea, să evităm riscul de a cere, să facem cealaltă persoană dator sau să menținem o poziție din care ne este mai greu să fim refuzați. Cooperarea necesită un efort mai mare decât simpla abținere de la a ține socoteala; cere să putem exprima nevoile noastre fără a construi mai întâi o datorie și să putem contribui fără a transforma contribuția într-o formă de superioritate.
Poate că și relațiile sănătoase implică un fel de socoteală. Uneori, chiar au nevoie de ea pentru a observa că s-a creat un dezechilibru. Însă întrebarea care reflectă mai bine ceea ce suntem nu este dacă am început să numărăm.
Este ce facem cu socoteala ulterior: o folosim pentru a înțelege ce se întâmplă între noi sau așteptăm până când avem suficiente lucruri de trecut pe factură?
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/poate-ca-si-relatiile-bune-tin-socoteala
Sursa foto: Inquam Photos
