Când spunem infiltrații, ne gândim de obicei la pereți umezi sau la tavanul pătat într-o zi ploioasă. Rareori ne vine în minte coșul de fum, deși el este una dintre cele mai expuse și vulnerabile părți ale casei. Stă singur pe acoperiș, în bătaia vântului, a ploii și a zăpezii, luând în piept iernile aspre și verile toride.
Dacă ai trăit măcar o dată senzația aceea ciudată, când mirosul de umezeală se amestecă ușor cu un iz acrișor în camera unde ai soba sau șemineul, s-ar putea ca povestea să fi început acolo, sus, la câțiva metri deasupra ochilor noștri.
Infiltrațiile de apă sunt, simplu spus, pătrunderi necontrolate ale umidității în structuri care nu sunt gândite să fie permanent ude. La un coș, apa poate intra prin coroana de beton, prin rosturi deschise, prin zidăria subțiată în timp, pe lângă elementele de tinichigerie sau prin terminația superioară, dacă nu există o pălărie de protecție.
Poate părea o nimica toată, doar câteva picături, dar repetate la fiecare ploaie, transformă coșul dintr-un canal robust într-un burete care trage apă și o coboară, încet, în casă.
De ce „iubesc” infiltrațiile coșurile vechi și reci
Am întâlnit, în anii mei de căutat probleme prin poduri și sub streașină, același tipar. Coșurile exterioare, lipite de fațadă, sunt primele care suferă. Peretele rece face ca aburii calzi din fum să condenseze mai repede, iar condensul amestecat cu funingine devine un lichid acid, înțepător. Acel amestec, pe care îl vezi uneori scurs ca o lacrimă maronie pe fața cărămizii, mușcă din mortar, pătează tencuiala și își croiește drum spre interior.
În zilele geroase, apa îngheață în porii cărămizilor, se dilată, iar primăvara apar acele exfolieri fine, ca niște coji care se desprind de pe zid. O cărămidă nu cade toamna din cer, ci din sute de cicluri de îngheț și dezgheț pe o suprafață deja slăbită.
Coșurile fără capac sunt expuse direct ploii torențiale. Când rafalele lovesc în unghi, apa intră pur și simplu pe gură, cade în interior și se adună pe tot traseul. Dacă mai adăugăm păsările care își fac cuib în coturi și rețin umezeala, tabloul se completează cu detalii care nu-ți dau pace. Tinichigeria prost etanșată la baza coșului mai adaugă un fir sau două de apă ce se strecoară sub învelitoare, apoi în stratul de termoizolație. Acolo, în vată, umezeala stă, fără să aibă unde să se evapore rapid, iar mirosul acela vag de pivniță apare chiar într-o casă nouă.
Ce face apa din coș atunci când nu o vezi
E o întrebare la care răspund de obicei fotografiile făcute la demontare. Sub tencuiala aparent curată găsești rosturi mâncate, cărămizi înverzite pe colțuri, urme de eflorescență albicioasă, semn că sărurile au migrat la suprafață împinse de apă. În interior, căptușelile din șamotă pot crăpa în dungi fine, iar acolo unde tubulatura e metalică, coroziunea se vede în pete brune, mai ales la îmbinări. Fumul cald, când întâlnește pereți umezi, se răcește brusc, tirajul scade, iar focul devine mofturos, parcă nu mai vrea să prindă. De aici până la fum care refulează în cameră nu e un drum lung. Și nimeni nu își dorește aer greu, cu particule de ardere, în serile de iarnă.
Apa schimbă și felul în care se depune creozotul. Pe suprafețe reci și umede, el se lipește mai tenace, se înnegrește, devine lucios și încăpățânat. Curățarea se transformă într-un sport de anduranță, iar riscul de aprindere a depunerilor crește.
În timp, o structură din cărămidă care a ținut bine decenii începe să joace la vârf, să se încline ușor, pentru că mortarul, când e înmuiat, nu mai ține cu aceeași hotărâre. Am văzut coronițe superioare care se crapă în mozaic, ca o scoarță de pământ secat, fiindcă, paradoxal, apa care le infiltrează le usucă prin spălarea liantului.
Începutul poveștii, de multe ori, e la detalii mărunte
Există o poezie în felul în care detaliile țin o casă întreagă. O pălărie de coș prost aleasă, prea mică sau fără margini generoase, lasă ploaia să cadă ca într-o pâlnie. O coroană de beton fără picătură de rupere invită apa să curgă pe fețele coșului. Un rost neprotejat la linia de contact dintre coș și învelitoare devine un râu, mai ales la topirea zăpezii.
Uneori, soluția salvatoare e surprinzător de simplă, dar cere răbdare și mână care a mai făcut asta. O preluare corectă din tablă, modelată cu grijă, astfel încât să se așeze exact pe profilul țiglei sau al panourilor de tip fălț, face cât o mie de vorbe. Apoi, un sigilant potrivit, nu orice tub rămas de la altă lucrare, folosit exact unde trebuie și numai după ce s-a curățat suprafața, închide cercul.
Cum se simte o casă când coșul primește apă
Am învățat să ascult casele; pare o figură de stil, dar e real. O casă îți spune că suferă prin semne mici. O pată gălbuie, cât o monedă, lângă coș, se lărgește după fiecare ploaie. Vopseaua din jur se umflă, ca pielea după o julitură. În pod, mirosul se schimbă, de la lemn curat la un ușor iz de iarbă jilavă.
Vata minerală se îndoaie, devine grea, iar între capriori apare o culoare pe care nu o cunoșteai acum un an. Dacă tragi ușor cu degetul pe zidăria coșului, rămâi cu o pulbere albă pe piele, semn că apa a mobilizat sărurile. Toate sunt felul casei de a spune, cu voce joasă, că cineva i-a adus norii înăuntru.
Remedii cu mintea limpede, nu pe fugă
Primul pas este să oprești intrarea apei. Asta înseamnă un capac corect dimensionat, cu margini care aruncă ploaia în afara calotei, eventual cu plasă împotriva păsărilor. Înseamnă o coroană turnată cu pante fine spre exterior și cu un mic șanț la margine care rupe picătura, pentru ca apa să nu aibă cum să se lipească de fețele coșului.
Înseamnă verificarea preluărilor de tablă, refacerea lor dacă sunt ciupite sau neetanșe și o racordare serioasă la învelitoare. Uneori, e nevoie de o hidroizolație de suprafață, dar una care lasă zidăria să respire. Se aplică pe fața cărămizilor ca o peliculă invizibilă și respinge stropii, fără să țină captivă umiditatea din interior.
Al doilea pas privește interiorul. Un coș cu pereți reci poate fi căptușit cu tubulatură din inox sau ceramică modernă, izolată, care păstrează temperatura gazelor, reduce condensul și vârfurile de presiune. E un fel de a-i oferi coșului o coloană vertebrală nouă în interiorul carcasei vechi.
Un specialist face calculul de secțiune; nu e loc pentru aproximări, fiindcă diametrul nepotrivit rezolvă o problemă și naște altele. Împreună cu o revizie atentă a aparatelor care se leagă la coș, sobă, șemineu, centrală pe lemn sau pe peleți, ai un sistem care respiră corect, trage constant și te lasă să te bucuri de foc fără griji.
În paralel, merită curățate depunerile, la început de sezon și ori de câte ori simți că tirajul s-a schimbat. Un hornar bun e ca medicul de familie: te cunoaște, îți știe istoricul casei, îți spune din timp când ceva nu sună bine. Dacă lemnul e ud, se aprinde greu și produce condens; dacă e bun și uscat, arde curat și cald.
Chiar și așezarea lemnelor în foc schimbă ecuația. Focul domol, lung, cu aer puțin, face mai multă umezeală decât te aștepți. Un foc decis, controlat, cu aer bine dozat, usucă pereții și ține creozotul la respect.
Când apa devine risc pentru sănătate, nu doar pentru zidărie
Nu e doar despre pete și despre cărămizi coapte. Un coș umed scade tirajul, iar asta poate duce la întoarceri de fum în casă. Monoxidul de carbon nu miroase, nu are gust, dar lovește pe tăcute. O casă cu bebeluși sau cu bunici are nevoie de o atenție în plus. Un detector de monoxid, mic și discret, poate face diferența între o seară liniștită și o sperietură urâtă. În zonele unde apa a persistat, mucegaiul își face loc.
Uneori nici nu îl vezi, pentru că stă în straturile ascunse, dar îl simți în aer, mai greu, mai încărcat. De aceea, după ce ai oprit sursa, aerisirea și uscarea sunt la fel de importante. Casele sănătoase sunt cele care respiră, la propriu.
Între tradiție și tehnologie, cum alegi pentru casa ta
Sunt oameni care își iubesc cărămida veche, iar asta se simte. O curăță, o repun în valoare, refac rosturile cu mortar potrivit și protejează cu produse care nu o închid ermetic. Sunt și oameni care, după ierni grele, decid să treacă pe soluții moderne. În multe situații, un sistem dublu, cu tubulatură izolată, reduce condensul și grija de a tot repara.
Alegerea e personală, ține de casă, de buget, de cât de des folosești focul. Important e să nu rămâi captiv într-o variantă doar din obișnuință. M-am trezit de multe ori spunându-le oamenilor că e în regulă să păstrezi fața frumoasă a unui coș de zidărie și, în același timp, să-i dai un miez tehnic nou, care ține apa departe și fumul în mișcare.
În tot acest tablou, o recomandare simplă vine la pachet cu experiența. Un coș bine proiectat și bine executat din inox sau ceramică modernă, cu piese care se potrivesc ca un puzzle, cu îmbinări etanșe și cu izolație acolo unde trebuie, rezolvă din start majoritatea problemelor de infiltrații și condens.
Dacă te gândești la o soluție care să fie și robustă, și curată în timp, merită să arunci o privire spre un cos de fum din inox, bine ales și instalat corect. Spun asta nu ca pe o reclamă, ci pentru că am văzut, sezon după sezon, cât de mult contează un traseu uscat, cald și sigur.
Mic manual de atenție, pentru zilele cu nori
E un fel de alfabet al îngrijirii. După furtuni serioase, urcă măcar în pod, atinge cu palma zona din jurul coșului, simte dacă e rece și umed sau cald și uscat. În plină iarnă, privește dâra de zăpadă din jurul lui; dacă se topește în cercuri neregulate, s-ar putea să ai pierderi de căldură și puncte de condens.
În serile liniștite, ascultă sunetul coșului. Pare ciudat, dar un tiraj bun are o constanță aproape muzicală. Când apare un horcăit sau o vibrație, ceva s-a schimbat. Nu e superstiție; e felul în care materialele vorbesc cu cei care stau sub ele.
Îmi place să cred că fiecare casă are o memorie. Își amintește iernile cu lemn umed, verile când ai lăsat ușa podului deschisă, ziua în care ai montat în grabă o pălărie prea mică. Dar își amintește și reparările făcute cu grijă, vizitele hornarului, lemnul bine ales.
Infiltrațiile nu sunt un destin, ci un semn că e timpul pentru atenție. Iar un coș, când e uscat pe dinăuntru și bine protejat pe dinafară, îți întoarce grija cu seri tihnite, cu foc care respiră frumos și cu pereți curați.
Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte, aș spune că apa iubește să caute fisuri, iar coșul de fum, tocmai pentru că stă în vârf, e primul care primește vizita norilor. Când te uiți spre acoperiș, nu vezi doar o piesă tehnică; vezi felul în care casa ta își ține spatele drept.
O coroană sănătoasă, o pălărie cu umbră largă, o zidărie care respiră, un traseu interior cald și neted, toate laolaltă fac diferența între o iarnă plină de griji și una în care stai cu mâinile spre foc fără să te gândești la pete. Iar asta, crede-mă, se simte în felul în care te întorci acasă seara, când aerul are miros curat și liniștea rămâne liniște.
